Uitasem cum e să privești un meci și să trăiești emoția aia pe care habar n-am cum s-o descriu în cuvinte dar care e minunată. Mi-a revenit bucuria de a vedea un meci de fotbal și bucuria de a simți speranța că ”se poate”.
Doar că, spre deosebire de copilul inocent care eram când mă uitam la meciuri, astăzi, cu zeci de filtre în plus atașate pe un creier care nu le-a cerut, văd mai mult decât un meci.
Văd un context, văd comportamente, și văd o grămadă de tipare pe care noi, românii, le avem.
Mentalitatea ”Ori campion, ori ultimul prost” este adânc înrădăcinată în colectivul românesc.
Probabil ai auzit de David Popovici, dar de Patrick Dinu sau Denis Popescu ai auzit?
De Nadia Comăneci ai auzit, dar câți o cunosc pe Ecaterina Szabo?
Ai prins ideea, cunoaștem doar superstarurile, nu ne asociem cu plebea.
Dacă n-ai făcut ceva remarcabil, dacă n-ai doborât recorduri sau n-ai inventat primul ceva, noi românii nu suntem mândri cu tine.
Da, suntem mândri că suntem români, dar nu când e vorba de tine.
Dacă vorbim de un Hagi, Năstase, Halep, acolo iese mândria din noi. Ne rupem tricourile de pe noi când vine vorba de Brâncuși, al nostru de seamă sculptor.
Că a plecat el, săracu, pe jos la Paris nu e ok să spunem, nu noi i-am făcut asta, ăia dinaintea noastră care nu erau așa români și patrioți ca noi.
De ce românul este mereu cel special? Cel vătămat, cel asupra căruia se abat conspirațiile?
De ce românul nu poate accepta că, în afară de unii care muncesc și își dedică viața unui domeniu, noi, în mare parte, suntem la nivel mediocru.
Un popor extrem de descurcăreț, capabil să improvizeze în orice situație pe termen scurt, dar incapabili să facă un salt acrobatic pe termen lung.
De ce? Pentru că noi știm că putem, dar nu vrem. Nu avem ce demonstra, de asta nici nu facem.
Sau când vrem să facem, ne resemnăm cu ideea că am fi făcut dacă nu erau ”ăștia” și ”ăia care controlează lumea”, adică cei care nu ne lasă pe noi, românii, să fim din nou cei mai buni.